Adevărul

Scris pentru cei neîmpietriți și iubitori a cugeta și a judeca, iar nu pentru cei învechiți în apucăturile lor.

Adevărul și dreptatea sunt veșnicii acei stâlpi, pe care stă și se odihnește toată lumea cea morală, cea sufletească; și noi în zadar vom tot zice: Tatăl nostru… vie Împărăția ta, de cumva acești stâlpi de temelie s-au scuturat și au slăbit. Fără de cunoașterea și împlinirea adevărului ne lipsește toată lumina, care este să ne lumineze în călătoria vieții noastre. O, vai, dar câți sunt din toată omenirea care cunosc adevărul! Aceasta ni se va arăta prin cele care urmează.

Nu este cu putință să fi fost intenționat, ce a scris odinioară marele Frederic Regele Prusiei: „Oamenii nu sunt zidiți pentru adevăr. Eu privesc la ei ca la o turmă de cerbi în grădina unui domn mare, care nu se deprind cu nimic altceva, decât cu înmulțirea și umplerea cirezii lor.” Se pare că aceasta n-a fost decât o satiră amară, cu care încoronatul filosof a vrut să nimerească pe o clasă de oameni aleasă. Nimeni nu știa mai bine decât dânsul, cum-că adevărul este moșia și averea tuturor oamenilor, dacă s-ar folosi de ea. O, nenorociți toți aceia, pe care soarele adevărului nu-i încălzește și nu-i luminează! Trista lor soartă este să rătăcească în întuneric, fiind lipsiți de dulcea bucurie ce o simte numai acela care a cunoscut adevărul lămurit. Unde au sălașul lor rătăcirea și oarbele prejudecăți, acolo nicio fericire statornică nu este. Ursita a toată ființa cu minte înțelegătoare dăruită este să cunoască adevărul; aceasta este calea cea mai sigură către virtute: singurul temei neclătinat pe care trebuie să așezăm noi mulțumirea și odihna noastră cea dinăuntru.

Așadar adevărul e vrednic ca să-l căutăm, necruțînd nici vreme nici osteneală pentru aflarea lui. Care face aceasta, acela lucrează ca un înțelept, ca un om care își cunoaște vrednicia împlinind bucuros datoria sa. Dar la aceasta trebuie bărbăție multă și o sîrguință statornică, care la cei mai mulți lipsește. O parte din oameni are minte mai slabă, decât să-i ajungă spre a cunoaște adevărul în sine, alții n-au curajul de a-l mărturisi, și cei mai mulți n-au nici minte nici curaj, ci rătăcesc, tăgăduiesc, pipăie ca orbii sau se dau odihnei în toată viața lor până la mormânt. Pe care nu l-a precuprins apucăturile vechi și vrea din inimă să-și lățească cunoștințele sale, adică să cunoască adevărul: acela trebuie să păzească cu o statornicie de fier rândul bun, sentimentele curate, religia și toate ce sunt nedespărțit împreunate cu sfânta moralitate, însă aceasta poftește bărbăție și osteneală.

Oricât de nemăsurată e sfera adevărului, totuși niciun adevăr nou nu este. Adevărul e veșnic ca și Dumnezeu însuși. Adevărul nu să află ci se descoperă; și cine a descoperit un adevăr, acela a făcut mai mult decât că ar fi întemeiat o împărăție pământească oricât de mare, căci aceasta astăzi-mâine își pune capătul său, iar adevărul rămâne în vecii vecilor.

Precum știm a prețui lumina mai bine privind la umbră, așa și adevărul alăturând lângă el rătăcirea.

Adeseori trebuie mult mai mare bărbăție și hotărâre de sine, a spune adevărul, decât a-l cerceta, din pricină că la prea mulți le este prea neplăcut să-l audă, nefiindu-le dedate urechile și cu atât mai puțin inima lor ca să străbată într-însa. Cu mulții pățim ca sfântul Pavel apostolul cu Felix, căruia după ce s-ar fi încumetat a-i spune adevărul în față, își auzi cuvintele acestea: eu te voi chema iar, când voi avea vreme mai întocmită de aceasta. Adevărul nu este clevetire și cui spunem adevărul, pe acela nu-l urâm; dar cui ne lingușim și îi mințim, pe acela îl urâm și-l urgisim. O, dar cât de puțini și însuși din cei care se dau cultivați sunt însuflețiți de aceasta! — Ei nu aud bucuroși aceea ce rănește iubirea de sine, ei se supără când aud spunându-li-se cu cruțare oricât de delicată, cum-că părerile ce le-au avut pănă acum sunt greșite; când te atingi de vreo prejudecată oarbă a lor, li se pare că voiai să le scoți ochii; dacă vrei să-i înveți la ceva mai bine, ei se simt cu totul răniți; ei te iau la prigonire, căci ai fost așa de slobod a vesti un adevăr care dânșii sau nu-l pot cuprinde nefiind aleși, sau se împotrivește cu egoistele lor interese, și tu sărmanule plătești pentru îndrăzneala ta cu fericirea vieții tale sau însuși cu viața. Aceasta putea să fie pricina, de a zis Fontenelle, că, de ar avea el mâinile pline de adevăruri, ar sta la îndoială să le deschidă. Fără îndoială, descoperirea adevărului are primejdii mari cu sine împreunate. Apa și focul sunt elemente fără de care nu putem să fim, dar ele strică și prăpădesc întrebuințându-le la loc și la vreme necuviincioasă. Tocmai așa este și cu lumina adevărului; cine umblă cu aceasta fără socoteală, poate să ajungă la soarta lui Faeton, care purtă carul soarelui spre prăbușirea sa și a lumii.

Foarte multe relații de ale societății omenești au sistemul lor pe rătăcire, o mulțime de oameni își află hrana vieții lor în rătăcirea altora. Popii idolilor de pildă, nu s-ar fi făcut nici odată vrăjmași așa neîmpăcați a creștinătății; de n-ar fi pricinuit propovăduirea ei, ca să se împuțineze jertfele cele grase, taurii și berbecii, vinul și ospețele bogate, aurul și mulțimea celorlalte daruri, care le punea norodul în mâinile lor și fără care ei nu puteau să trăiască cu familiile lor așa de împărătește ca mai înainte. Deschidem istoria lui Isus și vom vedea. El a venit în lume să propovăduiască religia cea mai sfântă dintre toate, religia iubirii, prin care nemărginitul acel hotar de deosibire între oameni și oameni, sau cum le zicem între slobozi și robi era să se stingă cu totul, prin care apropiindu-se oamenii unul de altul, să vadă că toți avem slăbiciuni și nu este pricină să ne semețim unii mai presus de alții. Aceasta nu plăcea fățarnicilor Farisei celor cu veștminte largi, nici popilor celor vicleni și lacomi, trufași și pizmași, orbi și orbitori de omenire, mormintelor acelor pline de putoare și viermi cum îi numește însuși Mântuitorul, nu le plăcea să li se dovedească fățărnicia lor, cu care știau să-și acopere cele mai spurcate interese ale lor, dărăpănătoare de societatea omenească. O, ce faptă nobilă aceea a lui Isus, cum-că el s-a asemănat cu lucrătorul de vie și cu plugarul petrecând cu vameșii și cu păcătoșii: aceasta înstrăină de către dânsul pe cuconii Farisei; de ar fi trăit Isus cu această castă privilegiată: negreșit că atunci pierdea încrederea mulțimii. Isus făcu pe norod cunoscut mai de aproape cu înaltele adevăruri fundamentale, despre un Dumnezeu tatăl atotputernicul, iar nu despre un Dumnezeu mânios și poftitor de izbândă, cu care speriau popii și fariseii pe ticăloșii muritori; și iarăși, despre o pronie (providență) atotcuprinzătoare — despre o viață veșnică după moarte ca un izvor de mângâiere pentru tot sufletul: acestea învăța Isus; și tocmai acestea întărâtară asupra lui pe toți aceia, care învățau pănă atunci pe oameni că, de și-ar tot frânge cineva inima înaintea Ziditorului său, pănă nu va da pomeni și jertfe bogate, până nu va posti posturile, la care Isus nu voia să îndratoreze pe ucenicii săi, oamenii nu pot afla mântuință. Vai de oameni! Ei cunoșteau pe acele vremi, ca și astăzi unele clase de oameni, numai religia seacă fără moral, iar cei care umblau filosofând credeau moralul fără religie; Isus le împreună pe amândouă: el învăță că virutea adică faptele cele bune sunt singurul semn, care mărturisește despre o inimă jertfită lui Dumnezeu; el îndemna pe oameni la dreptate asupra asupriților, compătimire asupra nenorociților, fie Israelian fie Samaritean; sau, cum am vorbi astăzi, fie creștin fie mahomedan, fie evreu, iertare spre cei greșiți; el a propovăduit că oamenii înaintea lui Dunmnezeu toți sunt deopotrivă; fără deosibire cu privire la stare, avere, dregătorie și alte privilegii pământești, cel mai bun este cel mai iubit lui Dumnezeu, și înaintea lui fiecine are atât preț pe cât e de vredinică inima lui. Ce a fost urmarea acestora? Vrăjmașii lui Isus știură să aducă pe norod la presupuneri grozave împrotiva lui, ca și cum ar vrea răul tuturor, așa cu mărturii mincinoase și prin judecători nedrepți știură să mijlocească sentința morții împotriva sfinției sale.

Asemenea soartă a nimerit și pe alți mulți iubitori de adevăr înaintea lui Isus și după aceea; căci:

Cunoașterea! Ce nume poartă
Ăst prunc și unde mi-i?
Puținii care-au cunoscut ceva și-au fost
Destul de deșucheați ca să o spună,
Descoperindu-și gândul și simțirea,
Au fost sau răstigniți sau arși de vii.

Goethe.

Toți aceia, care s-au aflat pe sine destul de tari a se face jertfa adevărului, erau încredințați deplin cum-că, Dumnezeu a zidit pe om privind către cer. Os homini sublime dedit coelumque tueri, ca să fie drept și adevărat și ca să cunoască, cum-că a pătimi sau a muri pentru adevăr înseamnă a muri pentru lume. În toate timpurile s-a dovedit puterea adevărului prin aceea, că mărturisitorii lui fuseră însuflețiți cu o bărbăție înaltă, care dă față cu orice îngroziri ale morții, lumina de dânșii lăuțită străbătea cu o iuțeală minunată biruind pretutindeni împărăția întunericului. De atotputernicia adevărului tremurau și cei mai trufași și însetați de sânge tigri la a căror poruncă sângele nevinovaților curgea în râuri; dar ei fuseră mai pe urmă siliți să pună jos încruntatele-și arme, rușinați de neizbutirea lor. Nu este nici un adevăr mai de seamă, care să nu-l fi semnat mii de oameni cu sângele lor. Calea care a luat-o duhul lumii în veacurile noastre, este pardosită cu oasele mai multor milioane și adăpată cu sângele lor. Să arunce oricine o privire cât de repede peste istoria neamului omenesc, mai ales ce ține de religie, și se va încredința deplin. Dar biruința și triumful adevărului ne este garantată nouă prin însuși planul proniei cerești, și Împărăția lui are să se lățească fără de margini.

Pe cât sunt acestea de adevărate, pe atât este de netăgăduit, cum-că iubirea de adevărul curat, statornic, nepărtinitor încă până astăzi este o arătare, un fenomen rar între oameni și între creștini. Sunt oameni, care caută toate mijloacele spre apăsarea adevărului; sunt alții, care într-adins și cu scopul cel mai apus și spurcat, tăgăduiesc, strică, acoperă, adevărul: sunt sclavi cu inimă de pisică, niște slujbași ticăloși, fățarnici scârboși, care de frica oamenilor, din pofta de câștig, luptându-se cu convingerea lor cea dinăuntru, lucrează împotriva adevărului; cei mai mulți sunt leneși, reci, fără râvnă la toată cercetarea adevărului, care cât văd cum-că prejudecățile într-înșii înrădăcinate află împotrivire din partea adevărului, îndată se și întărâtă. De aici e la mulți imboldul acela pipăit cu mâna, de a ști să semene presupuneri asupra tuturor adevărurilor: sunt oameni, care numai pentru deșărtăciune și desfătări, numai pentru treburile trupești sunt îngrijorați, de toate celelalte nu le pasă nimic: sunt oameni cu știință superficială, adică care toate lucrurile le-au învățat numai pe deasupra (scioli pedantes) care niciun lucru nu-l cunosc cu temei, și totuși pe lângă preasărăcuța lor învățătură, își închipuie în creierii lor înțelepciunea geniilor și a talentelor neobosite, se țin destoinici a face și a isprăvi toate, a da sfaturi la toată lumea; sunt oameni, care neavând altceva în capul lor decât o semeție deșartă și o poftă de a trece de duhuri mari înaintea poporului, după ce învață pe dinafară câteva propoziții, locuțiuni, paragrafe sau capitole din vreo carte, poate doar chiar din sfânta scriptură, fără să înțeleagă ceva din acelea, apoi cu mijloace de acestea vor să facă pe toată lumea ca să creadă cuvântului lor numindu-i Rabbini, învățători și dascăli. Unii ca aceștia știu să lege ochii la gloate de oameni; sunt iar alții, căror toată cercetarea adevărului le este spre greutate; sunt oameni orbiți de spiritul sectelor religioase, oameni — ferește Doamne! — cu atât mai primejdioși, cu cât le este fantezia mai aprinsă, creierii mai înfierbintați, inima mai goală, duhul mai searbăd, cu un cuvânt: oameni, pe care îi prind și îi țin cele mai rele friguri duhovnicești; aceștia ticăloșii, fără să știe pentru ce, urgisesc tot și pe toți care sunt de alte păreri religioase, crezând că toată lumea este „în rătăcire”, afară de el și de cei într-o părere cu el; ar vrea să întrupeze pe tot neamul omenesc în religia sau secta în care se află el; tuturor care nu cred ca el, le pregătește mai înainte vreme cvartiruri pentru cealaltă lume. Asemenea fanatici, intoleranți, care nu vor să știe, cum-că în lumea aceasta atâtea religii sunt câte și inimi omenești, cum-că înaintea lui Dumnezeu nu se caută, de se va închina cineva în muntele acesta ori celălalt numai inima să fie curată, asemenea neghiobi zic, se află mai în toate clasele și peste tot pământul, și care îi ascultă, sunt tot așa fanatici ca și dânșii. Ce să mai zicem? Sunt oameni care temându-se cum-că adevărul niciodată nu va fi iubit de toți, ei încă se iau după moda veacului lor, își bat joc de toate cele mai sfinte lucruri, numai ca să nu fie judecați de fiii veacului; sunt iarăși dimpotrivă oameni bigoți cu totul, cărora de le vei arăta adevărul ca să-l poată chiar pipăi, ei nu se apleacă ca să-l îmbrățișeze, ci se țin orbește de ce au apucat, de ar ști că tocmai de acolo le va urma stricarea lor; sunt oameni, căror tot atât le pasă, fie adevărul cunoscut sau necunoscut, fie iubit sau urgisit, fie lățit sau apăsat, și de aceea astfel de muritori fără de niciun caracter, încă nu mult se sfiesc să-și bată joc de cele mai frumoase și mântuitoare de omenire adevăruri.

Din toate acestea se cunoaște, cum-că simțirile noastre sunt vrăjmașul cel mai mare al adevărului. Care vrea să ne înșele, deșteaptă în noi plăcerile, și cu aceasta își ajunge scopul, ca să ne tragă la rătăcire. Simțirile domnesc pe fiecare om deosebit în deosebite feluri. Pe unul îl împiedică în înțelegerea și cercetarea adevărului duhul său cel trândav, pe altul sentimentul său cel viu și nestatornic. Pe acesta îl tâmpește apusa poftă de câștiguri și averi, pe acela desfătările dobitocești, pentru a nu putea cuprinde scumpele descoperiri ale adevărului. Acolo nu vor să se înțeleagă oamenii din pricina necipolitei lor cruzimi, aici din cultură scâlciată. La acela împiedică sărăcia toată înălțarea duhului său; acesta din pricina traiului bogat și dezmierdat nu poate să-și vină în minți. La unii s-a iscat răceala asupra adevărului din niște fărădelegi ce-i stăpâneau mai dinainte; și iarăși la alții este urmarea unor întipăriri grozave timpuriu în creieri învăscute. Niște părinți afurisiți, fără de nicio frică dumnezeiască, i-au lăsat pe ei să crească ca sălbaticii fără nicio pricopseală; așa sentimentele lor cele bune fuseră la început îndată înnădușite cu totul; lingușitorii i-au înnebunit pe dânșii; un dascal sau un popă cu purtarea scâlciată, nelegiuită, a vărsat venin în inimile lor, arătându-le pilde dărăpănătoare de toată moralitatea în cuvinte și în fapte; temerea de cei, care dau tonuri în adunări, i-a înduplecat să facă mai curând acele ce sunt plăcute fiilor veacului, decât care le voiește Dumnezeu. Astfeli de conversații otrăvitoare îi legănară, adormiră, amețiră pentru toată viața lor.

Pe lângă tot efortul ce îl depune cineva spre a lăți împărăția adevărului, și a apăra pe sine și pe alții de rătăcire, de prejudecăți și de păreri oarbe, totuși niciodată nu va putea ajunge la scopul dorit. Până când rămâne omul strâmtorat între pereții simțirilor, adică până când rămâne omul om, până atunci cercetarea adevărului poate să facă multe, dar nu toate. A greși este slăbiciune omenească; numai cel Atotînțelept nu greșește. Greșeala este o judecată rătăcită, care o ținem de adevărată; și ca să greșim e pricină părerea. Cât de ușor este a lua părerea în loc de adevăr! Spre pildă, cine va îndrăzni a imputa unui țăran simplu, dacă acesta nu crede, cum-că soarele stă și pământul să rotește pe lângă el, că soarele nu răsare nici nu apune, ci pământul să întoarce acum cu o parte acum cu cealaltă către el? Țăranului această părere i se pare adevărată și sfântă, așa și multe altele. — Așa multe pricini de dinafară dau cugetelor, judecății și credinței oamenilor o îndrumare pentru care ei nu sunt de vină, de pildă creșterea, pricopsirea, traiul vieții, conversația și altele; au n-ar fi o minune, dacă între astfel de pricini și împrejurări, toți oamenii s-ar potrivi la judecățile lor. Cu toate aceste acel postulat (poftire), ca omul trăind în viață să se nevoiască necurmat a birui rătăcirea și a primi în sufletul său tot mai mult și lămurit adevăr, acel postulat zisei, nu este nedrept: căci adevărul este o hrană sufletească, fără care el nu poate să fie. Dar ca să înfrângi și să împrăștii întunericul, nu trebuie să te pripești, căci —

Numai rareori eroarea se vindecă repede,
Cel înțelept caută s-o învingă treptat;
Cine în nobila luptă se pripește,
Acela, o crede-mă, este înfrânt.

Pfeffel.

Cea mai primejdioasă imprejurare este, când greșeala și rătăcirea s-au făcut sistematic, încât adică să fie zidită toată știința, credința și toate interesele cuiva și trupește și sufletește pe oarecare rătăciri: atunci de vei atinge cât de puțin acest zid întunecos, deodată să ridică cerber cel cu trei capete ca să te sfâșie în bucăți pentru îndrăzneala ta. Cruță dar, cruță! Mama nu poate să zică pruncului: pune păpușa la o parte; el o strânge cu atât mai tare către pieptul său, cu cât îi ameninți mai mult, că o vei răpi de la dânsul. Lasă-l dar, lasă-l, să vină la anii priceperii și atunci o va lepăda el de sine însuși, rușinându-se de ceea ce îmbrățișase mai înainte. Într-aceea tu te străduiește să-i dai educație amăsurată puterilor lui și răspunzătoare dumnezeescului scop de luminarea omenirii întregi. Întocmai este și cu ceilalți oameni în sfera cunoștințelor și a dezvoltării lor ca și cu pruncii; căci ce sunt oamenii de rând altceva, decât prunci mari, precum pruncii sunt oameni mici? Geniile le scot afară de la această regulă; și cine are urechi de auzit să auză. Nu-ți bate joc de rătăcirea oamenilor, că nu vei folosi, ești om înțelept, înălțat pe deasupra dugurilor de toate zilele: întâmpină cu răceală neghiobiile lor ce le țin ei de bune și sfinte, cu aceasta mai mult bine vei pricinui; calcă-ți pe inimă, mușcă-ți limba, taci, și vei vedea urmările purtării tale. Să mă crezi, că e numai vreme pierdută a vrea să dărapeni prejudecățile și să împrăștii întunericul acolo, unde ochii oamenilor de cea mai puțină lumină să strâng și îi dor; a vorbi la un norod crescut și îmbătrânit în rătăciri, de rătăcirea lor, a vrea să-l deșteptezi, mai totdeauna înseamnă atât cât a spune predică latinească la un popor ce nu înțelege nimic latinește.

Rătăcirea și prejudecata au multe asemănări între ele, dar sunt deosebite una de alta totuși. Prejudecata e orice părere ce o ținem de prețul sau disprețul unui lucru, fără ca să avem dovezi la aceea, prin care să ne încredințăm, ci credem numai la zisa sau întărirea altuia; așa prejudecata poate fi de un lucru adevărat sau neadevărat, după întâmplare. Oricine vede, cum-că a crede astfel fără convingere dinăuntru, este lucru primejdios foarte; pentru aceea dojeni și învăță și sf. Pavel apostolul pe creștini, ca credința lor să aibă cuvânt, adică să-și știe da pricina pentru ce crede, lucrează, se poartă în felul acesta și nu altfel: aceasta face vrednicia omului, aceasta mărturisește, că el e cu minte înțelegătoare dăruit, aceasta îl face vrednic de nume de creștin, pe fiecine, vezi bine, că amăsurat gradului culturii, de care are trebuință fiecare în sfera și în chemarea sa; de pildă: noi nu prea putem pofti de la un țăran simplu, ca să știe, ce înțeles au cuvintele alese ale sf. liturghii: câți sunteți chemați ieșiți, ca nimeni din cei chemați; sau: ușile ușile cu înțelepciune ș. c. l., aceasta e mai întâi treaba popilor; lui i-ar fi destul deocamdată să știe pentru ce își face cruce, pentru ce e dator să păzească cele zece porunci ale lui Dumnezeu, pentru ce nu e slobod să fure, să preacurvească, să mărturisească strâmb, să ia numele Dumnezeului său în deșert, ca să nu i se tâmpească duhul cu totul prin atâtea porunci pozitive, de a căror bunătate și preț niciodată nimeni nu l-a convins deplin.

Prejudecățile sunt de mai multe feluri, și ar fi nebunie a vrea ca să le dărapeni toate deodată. Sunt unele, care numai atunci să fac stricăcioase, când vrei să le nimicești. Sunt alte prejudecăți, care numai pe încetul și cu pază mare se pot birui, și care spre a îndepărta o stricăciune mai mare, trebuie să le lași să domnească până la alte timpuri mai părtinitoare. Ieri-alaltăieri introduse sultanul la turcii săi uniforme europene, fesul nu vrură să-l abandoneze crezând, că cu un petec de pănură roșie își leapădă și credința părintească; dar nu vor crede ei tot așa. Ieri-alaltăieri să văita biata maică, vărsând lacrimi, căci au tuns pe fiul său ducându-l la școală nemțească sau ungurească, că acum și-a lepădat legea cu părul din cap, și dacă va intra în biserică de altă religie, se îndepărtează îngerul de la el atâtea și atâtea zile. Când a venit pruncuțul ei de la învățătură, aștepta să-l vadă plin de bube și de răni, căci știa, că el între națiuni de alte legi nu postise, dar mulțumită lui Dumnezeu, că puiul mamei e mai sănătos, decât mai înainte, lui i-a mers mai bine decât acasă, știe și carte; să dăm bărbate și pe acesta mai mic tot la aceeași școală, ca să nu le fie urât la amândoi. Iată câteva prejudecăți stinse deodată! — Dar însă, altfel e cu prejudecățile, care deschid cale largă către stricăciunea moralității; a le cruța pe acestea, ar fi a călca virtutea și toate poruncile dumnezeești în picioare. Nici Isus nu le ierta întru nimic. Citiți și vedeți, cum își înălța cerescul rost împotriva celor semeți în vechimea familiilor sale; împotriva credinței, cum-că bogăția și toate averile pământești ar fi semne, că ne iubește Dumnezeu; împotriva celor ce urgiseau pe cei trupește slabi și neputincioși, de care ziceau fariseii și popii, că i-a pedepsit Dumnezeu, ca să meargă la ei să facă rugăciune pentru ei; împotriva celor, care nu voiau să ajute dosădiților sâmbăta; peste tot, știm de câte ori striga Isus: vai vouă fariseilor, cărturarilor, saducheilor, popilor, și nu ne lipsește decât să ne facem câte o idee bună despre toate aceste clase de oameni cum erau, ca să putem face asemănare între lumea de acum și între cea de atunci. Multe alte rătăciri și prejudecăți, prin care moralitatea pătimea mai puțin, Isus le-a lăsat deocamdată să rămână, fără ca să le părtinească nici într-un chip. Dimportivă prin multe ale sale învățături a dat semne înțelepților lumii viitoare adaptându-le niște mijloace, prin care este ca să se surpe rătăcirea de sine însuși, fără nici un zgomot. Aș avea să vă mai spun multe, zicea el cătră ucenicii săi, dar nu le puteți purta: multe v-am spus în pilde și în închipuiri ca nu cumva prin descoperirea adevărului limpede, să pricinuiesc scandal la cei precuprinși de părerile lor. Într-adevăr, pentru prietenii adevărului nu este nici un model mai frumos; pilda lui Isus e regula cea mai sigură, după care au ei să se poarte.

Când te apuci să sfărâmi prejudecățile, ia măsuri la mână, care să-ți slujească a isprăvi lucrul deplin. Dacă tai copaciul al cărui rod amar nu vrei să-l mai guști, sapă-i și rădăcinile cu totul, ca nu cumva să odrăslească mlădiță împrejurul tulpinii. Care nu se simte destoinic a săvârși un astfel de lucru pe cât de mântuitor, pe atât și primejdios, acela să se tragă mai bine la o parte, ca nu cumva să strice și mai mult.

Nimic nu este mai apus și mai vrednic de hulă pentru un om iubitor de cinstea sa decât când cineva împotriva convingerii sale dinăuntru, apără și proptește niște rătăciri și prejudecăți înrădăcinate la norod, care el nu le crede ci numai se preface, că le crede. Ce primejdie mare e pentru dănsul, ca nu cumva mai târziu deșteptându-se orbii aceia din amețeala lor, văzându-se înșelați de asemenea ipocriți, mai pe urmă nici acelea să nu le creadă, care sunt spre mântuirea lor. Dar fie destul; căci —

Primejdios e leul groaznic,
Mai cruzi sunt colții tigrului;
Dar dintre toți, cel mai năpraznic
E omu-n rătăcirea lui.

Vai celor care-n mâini stângace
Dau torța orbului. Nicicum
Nu-i dă lumină, dar preface
Orașe, țări întregi în scrum.

Schiller.

Eu sunt pătruns de aceste cuvinte ale marelui poet, știu cât cuprind în sine, simt, simt îngrozitorul lor adevăr; pentru aceea: pune Doamne pază gurii și c. l.

(Extract, de G. Bariț)